duminică, 28 noiembrie 2010

Si le chien dormant, laissez-lui dormir!

A trecut mai bine de jumătate de an de când am plecat din fruntea organizaţiei PDL Iaşi.

Am pretenţia că am făcut acest pas cu demnitate, în discreţie şi protejând la maximum imaginea partidului.

Am luat totul în mine.

Cred că nu-şi închipuie cineva să fi fost foarte simplu pentru sufletul meu, ca şi pentru mulţi colegi care mi-au fost cu onestitate aproape în cei aproape şase ani.

Dar am înţeles, acceptând asta şi în străfundurile mele, că partidul doreşte să încerce şi alt drum la Iaşi, măcar pentru a da satisfacţie grupului de parlamentari, nerabdatori să preia cât mai curând puterea totală în organizaţie.

Puteam foarte bine să trec „în opoziţie internă” şi să fac acel joc distructiv pe care mi l-au aplicat şi mie alţii, cu vârf şi îndesat.

Nu am făcut-o.

Am ales să nu las loc la nici un fel de ambiguităţi, aşa că, după alte trei luni, am optat definitiv pentru cariera de funcţionar public guvernamental, ieşind practic din politică.

Mai mult decât atât, mi-am impus să dispar aproape total şi fizic din Iaşi, lăsând noua echipă de conducere a se fi aşezat la butoane fără nici un deranj, fie şi închipuit, din partea mea.

Aşa se face că aţi putut vedea alături de mine, pe blog, cum este primăvara la Tarcău, cum vine vara la Tarcău, cum trece vara la Tarcău, cum se instalează toamna la Tarcău şi cum se aşează prima zăpadă peste satul meu.

Subliminal, toţi cei interesaţi ar fi trebuit să primească mesajul refugiului meu plin de bunăvoinţă, menit să lase partidului liniştea necesară schimbării.

Cu preţul disconfortului meu personal, generat de distanţa faţă de casă, faţă de mare parte a familiei, faţă de prieteni şi, de ce nu, faţă de acei colegi din partid care şi acum mai speră că nu am făcut acest pas definitiv.

Nu-mi pot ascunde dezamăgirea să constat că, în tot acest timp, în locul unei adevărate explozii de efervescenţă politică a organizaţiei (scăpată, nu-i aşa, de „factorul de blocaj”) cea mai persistentă preocupare a noului leadership, în afara canibalismului intern, a rămas stereotipul lamentărilor şi imputaţiilor legate de Dan Cârlan.

Un adevărat blocaj psihic colectiv, în care inspiraţia prezentului şi proiecţia viitorului sunt substituite de obsesia complexului faţă de trecut.

..................................................................

Cu siguranţă că nu aş fi scris aceste rânduri dacă nu apărea, în aceste zile, un nou episod din acest serial.

Şi, de data asta, chiar sunt obligat să mă apăr!

O anumită scrisoare anonimă a circulat recent pe mailurile presei, cu ţintă la una din persoanele din fruntea organizaţiei.

Mă lasă rece şi conţinutul şi scopul şi finalitatea acesteia.

Mă irită la maxim, în schimb, încercarea grăbită a unora de a mă implica în acest nou episod de canibalism intern, ba încă şi cu conotaţii relative la închipuite planuri de revenire în frunte pe care le-aş avea.

Fie prin „bârfe” pe canale publice partizane unora din pretendenţii la preşedinţia organizaţiei, fie prin discuţii private, dar bine direcţionate pentru a crea percepţii solide în partid, se acreditează insistent teza că „sigur e Dan Cârlan în spate, numai el putea să aibă o aşa elaborată argumentaţie juridică, plus că e interesat să bage dihonia în partid”.

Am obţinut e-mailul cu pricina încercând şi eu să înţeleg cine este autorul.

Adresa de expediţie, ca şi urmele electronice ataşate mesajului, nu mă ajută, cel puţin pe mine. Poate „alţii” au mijloace mai perfecţionate de a identifica ID-uri şi alte asemenea.

Scrisoarea propriu-zisă însă (fişierul word) trădează cu sublimă eleganţă urma autorului documentului: amprenta digitală a computerului pe care a fost scrisă anonima. Documentul a fost scris pe un computer al cărui sistem de operare a fost botezat la instalare „PHT”. Orice alt document scris pe acest computer poartă în „properties” aceeaşi amprentă a autorului.

Nu am găsit încă prin arhiva mea un document cu aceeaşi amprentă, dar mai caut.

Cer şi ajutorul colegilor mei din partid, sau oricărui alt internaut norocos, să căutăm indiciul „PHT” prin propriile calculatoare, pe fişiere primite de aiurea.

E simplu – facem clic dreapta pe iconiţa oricărui fişier word arhivat în calculator, apoi căutăm în properties/details. In dreptul câmpului „Author” este indicată amprenta digitala a sistemului de operare de pe computerul care a creat documentul – numele cu care şi l-a botezat proprietarul la instalare.

Fireşte că veţi căuta doar printre fişierele primite de la terţi şi nu în toate cele compuse de dv, întrucât acestea din urmă poartă întotdeauna propria dv amprentă digitală.

Dacă găsiţi ceva, cotcodăciţi, că faceţi o faptă bună!

...........................................................

Francezii au o vorbă: „si le chien dormant, laissez lui dormir!”.

În adaptare românească, „nu sâcâi câinele care doarme, că poate face urât!”.

Le recomand călduros prietenilor mei să aprecieze frumuseţile Tarcăului şi să mă lase să dorm.

E mai bine pentru toată lumea!

vineri, 5 noiembrie 2010

Enigmatic si cuminte.

A murit Adrian Păunescu.

Un spirit puternic.

Am fost colegi de Senat patru ani.

Şi a fost printre puţinii senatori din PSD faţă de care, pur şi simplu, nu am putut simţi acea idioată percepţie de “bad man din oficiu”, la care te obligă apartenenţa politică.

Probabil pentru că l-am venerat în adolescenţă şi tinereţe.

Tot aşa cum l-am urât prosteşte mai târziu, când m-am lasat manipulat de toate atacurile murdare pe care sunt datori să le trăiască oamenii puternici.

Şi tot aşa cum am ajuns să-i recunosc din nou valoarea, când maturitatea mi-a dat de înţeles că spiritul său este mult deasupra noastră.

Aşadar, am fost colegi de Senat, iertată fie-mi impoliteţea de a mă pretinde coleg lui.

……………………….

Una dintre cele mai greţoase secţiuni din agenda Senatului se petrece lunea şi se numeşte “declaraţii politice”.

Luni, de la trei la patru jumate.

Acolo unde, după ce roboţeii politici scriu cu o săptămână înainte tot felul de inepţii savante, le citesc apoi plini de morgă în plen.

În prezenţa altor 15 – 20 de colegi, veniţi pentru nimic altceva decât să-şi aştepte rândul să citească cutremurătoarele lor declaraţii politice.

Şi în prezenţa camerelor de luat vederi, atârnate singurele pe trepied, în timp ce până şi operatorii sunt plecaţi plictisiţi la cafea.

După care, statistica de pe site va marca o nouă realizare majoră a mandatului de ales al poporului, din categoria “n-sprezece declaraţii politice în plen, etc, etc …”

Ei bine, din două în două săptămâni, absolut întotdeauna la final, ieşea la tribună Adrian Păunescu.

Inutil să spun că fără nici un text scris sau alte asemenea.

Ţinea câte un discurs absolut sclipitor, plin de conţinut, cu o multitudine de subiecte total diferite, peste care trecea într-un asemenea fel încât nici nu simţeai unde te afli. Parcă la cenaclu.

Se făcea de cinci jumate şi nimeni nu avea curajul, de la prezidiu, să-i spuna, ca oricăruia dintre toţi ceilalţi, “domnule senator cutărică, mai aveţi un minut…”

O experienţă fabuloasă.

Dumnezeu să-l ierte!

………………………………..

Pentru mine, cel mai cutremurător poem al lui Adrian Păunescu rămâne “Rugă pentru părinţi”.

O atât de profundă explicare a trecerii noastre vremelnice prin viaţă nu cred că a mai reuşit cineva să o facă atât de bine, pe înţelesul tuturor.

Enigmatic şi cuminte, a plecat.

Fie-i ţărâna uşoară!

..............................

Enigmatici şi cuminţi,
Terminându-şi rostul lor,
Lângă noi se sting şi mor,
Dragii noştri, dragi părinţi.

Chiamă-i Doamne înapoi
Că şi-aşa au dus-o prost,
Şi fă-i tineri cum au fost,
Fă-i mai tineri decât noi.

Pentru cei ce ne-au făcut
Dă un ordin, dă ceva
Să-i mai poţi întârzia
Să o ia de la început.

Au plătit cu viaţa lor
Ale fiilor erori,
Doamne fă-i nemuritori
Pe părinţii care mor.

Ia priviţi-i cum se duc,
Ia priviţi-i cum se sting,
Lumânări în cuib de cuc,
Parcă tac, şi parcă ning.

Plini de boli şi suferind
Ne întoarcem în pământ,
Cât mai suntem, cât mai sunt,
Mângâiaţi-i pe părinţi.

E pământul tot mai greu,
Despărţirea-i tot mai grea,
Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.

Dar de ce priviţi asa,
Fata mea şi fiul meu,
Eu sunt cel ce va urma
Dragii mei, mă duc şi eu.

Sărut-mâna, tatăl meu,
Sărut-mâna, mama mea.
Rămas bun, băiatul meu,
Rămas bun, fetiţa mea,

Tatăl meu, băiatul meu,
Mama mea, fetiţa mea.

sâmbătă, 23 octombrie 2010

A venit toamna pe Tarcau ...

... fara intrigi si cu frumusetea inegalabila a adevarului din ea.
Totul e vremelnic ...












miercuri, 20 octombrie 2010

Am dreptate sa nu ma mai uit la TV de un an

A trecut, pe negandite, un an de cand am evadat din captivitatea privitului la televizor.
Ajunsesem isterizat de dusmaneala din talk-showurile politice si din cauza manipularilor permanente pe care le vedeam pe posturile de stiri, cu mintea celui care le intelege din prima.
Aseara am sarbatorit aniversarea, alegand sa ma uit 30 de minute la o dezbatere politica.
Sa vad daca mai rezist, cum ma mai simt, etc.
Sau, daca nu cumva s-au schimbat intre timp conditiile de mediu televizat.
Subiectul sufocant - "Guvernul baga 80 de milioane in primariile PDL, bani pentru scoli",
"Cine imparte, parte-si face", etc.
Azi am luat monitorul oficial si lista alocatiilor pentru judetul Iasi.
Ce am constatat:
Circa 29% din banii alocati judetului merg la Primaria Municipiului Iasi.
Ii dau deoparte, pentru ca diferitele scoli de gandire se vor contrazice - ba ca se bucura primarul Gheorghe Nichita, ba ca de fapt sunt scoli in colegii cu parlamentari PDL.
Dupa mine, criteriul politic se aplica ordonatorului de credit, adica sunt bani la PSD.
Restul sumei se imparte 18% la primari PDL si 53% la primari PSD si PNL, adica un sfert la PDL si trei sferturi la PSD-PNL.
Una peste alta, oricum as lua-o, doar 18% din banii pentru scoli merg, in judetul Iasi, la primariile conduse de PDL.
Prin urmare, raman in greva in continuare, fiindca am toate motivele sa nu ma las manipulat.
Ma simt mult mai linistit asa ...

duminică, 5 septembrie 2010

Trăim, chiar dacă îmbătrânim!

De mâine, îmi încep oficial activitatea în funcţia de Director General al Autorităţii pentru Inundaţii şi Managementul Apei - AIMA.

Structură înfiinţată în Ministerul Mediului încă de la sfârşitul lunii iulie, cu circa 6o de salariaţi la pornire şi care funcţionează în acelaşi sediu cu Ministerul.

În săptămâna care a trecut, am susţinut şi promovat concursul organizat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, iar joi s-a semnat ordinul de numire în funcţie.

Este un nou început, dar şi o opţiune plină de încărcătură pentru mine.

După contactul cu administraţia publică în micul parlament local (consiliul municipal) a urmat etapa parlamentară – controlul executivului de la distanţă, din exterior.

Apoi, un an şi jumătate de ministeriat ca demnitar – implicare directă în executiv, din interior, dar pe funcţie politică, de coordonare a structurilor executive. Un fel de pilot din dreapta şoferului.

Acum este momentul trecerii la volan, preluarea directă şi nemijlocită a comenzilor şi responsabilităţilor de conducere a structurii executive - funcţionar public de conducere la nivel guvernamental.

Moment care presupune şi o altă schimbare în ceea ce mă priveşte, adică trecerea din zona politică în zona pur administrativă, a funcţiei publice. O opţiune pe care am cântărit-o mult, dar am asumat-o fără ezitare.

De aici şi decizia clară de a nu mai candida pentru funcţii de conducere în partid, la nici un nivel.

Voi duce la capăt mandatul de simplu membru în Comisia de Organizare şi Desfăşurare a Alegerilor din PDL Iaşi, calitate în care am datoria să veghez la respectarea statutului şi a procedurilor în cursul viitoarelor alegeri interne, dar nu voi mai accepta funcţii de conducere de natură politică.

Voi renunţa la funcţia aleasa de secretar executiv din Biroul Permanent Naţional Lărgit al PDL.

Voi rămâne, în schimb, membru al partidului meu, ataşat acestuia şi colegilor lângă care am muncit atâţia ani cu bună credinţă, făcând în continuare tot ce ştim noi mai bine ca să consolidăm munca de până acum, dar şi să apărăm structurile profunde ale organizaţiei în faţa oricărei încercări arbitrarii de demolare.

Organizaţia PDL Iaşi va rămâne a membrilor săi şi nu a diverselor grupuri de interese, din interior sau exterior, care încearca de vreo doi ani să o domine.

Devenind de curând mai bătrân cu un an, mi-am invitat aseară cei mai apropiaţi colegi din partid să ne bucurăm împreună, prilej cu care le-am spus deschis aceste lucruri care ne leagă şi ne unesc.

Mulţumesc celor 130 de colegi care au fost alături de mine în această seară, pentru sentimentul solid de solidaritate pe care l-am avut cu toţii.

Trăim, chiar dacă îmbătrânim!

marți, 24 august 2010

Dati--mi anul inapoi!

Multumesc tuturor celor care m-au felicitat de ziua mea, ori au amintit de postarile mele pe blog in diverse medii de comunicare.
Am un singur of, in conditiile in care un an din viata este din ce in ce mai scump de la o varsta incolo.
Buna parte din referiri mentioneaza ca mi-am aniversat cei 50 de ani.
Cu grija care ma caracterizeaza cand scriu orice, eu am anuntat ca tocmai dau sa incep cel de-al 50-lea an al vietii.
Dupa cum, la nastere, incepem primul an al vietii, tot asa, cand implinim 49, il incepem pe cel jubiliar, al 50-lea.
Prin urmare, cine m-a pacalit de un an sa mi-l dea urgent inapoi!
Numai bine tuturor!

duminică, 22 august 2010

Pentru prietenii mei ...

... nu a existat nici o indoiala - locul in care voi petrece ziua mea nu poate fi decat satul natal, Brates, pe Valea Tarcaului.
Doar fraierii au pus botul si au inceput sa caute pe google hotelurile de 7 stele, cu Burj al Arab in frunte.
Asadar, un week - end senzational, in Neamt.
O excursie de o zi la ... stana Bobeica, la vreo 14 km de satul meu.
Un loc aflat, ca si Mont Blancul, la intersectia a trei zari.
Nu trei tari (Franta, Elvetia si Italia) ci trei judete - Neamt, Bacau si Harghita.
Nu pot descrie frumusetea acestei zile, salbaticia locurilor, linistea si puritatea lor.
Pana nu ai fost la o stana din varful muntelui nu ai inteles esenta vietii pe pamant.
Asadar, am pornit dimineata la drum, mai intai cu masina si apoi pe jos.
Cu provizii la traista, dar si cu gandul la bunatatile ce ne asteapta acolo.
Nu are rost sa o mai lungesc - o zi memorabila, in care toata echipa (familia si prietenii apropiati, impreuna cu Marius, nascuti amandoi in aceeasi zi, si de ani si ani de zile impreuna de ziua noastra) ne-am simtit extraordinar.
Prin amabilitatea primarului de Tarcau, Lulu Gaina, cu care am fost coleg de clasa in gimnaziu, un om fascinat de frumusetea comunei lui si impreuna cu care nu ne lasam pana nu aducem Tarcaul in randul destinatiilor tutistice de referinta ale zonei.
Sa lasam pozele, alese aiurea, sa vorbeasca pentru noi.
Asadar, minunatii munti ai Tarcaului, luati la pas marunt...




Astia-s galbiori.
Bureti de padure cu care nu poti gresi.

Iata ce frumos infratesc copacii...





Asta-i ienupar, despre care ati invatat la scoala.
Inteapa un pic, dar din fructele lui se aromeaza ginul.

Acolo, departe, este stana noastra.


Bun venit la vila Maritza.
Acolo, inauntru, o frumoasa scrofita asteapta sa nasca godacii.


Eu il caut pe taica-meu.
Nu stiu unde a disparut.
Ziceau oile la colt ca are treaba in ceaunul cu unt, fiindca au venit unii in vizita.

Gatul golas, sabia nu-l taie.

Nu va uitati la mine ca sunt mititica.
Am gura mare si garsoniera personala.
De care sunt tare fudula.


Ce te uiti asa la mine?
Fa si tu asa, pooti?!?

Oof, doamne, si cat ma chinui sa-l invat cum sa se poarte...

Eu sunt Janica.
Sunt shmeker, am piercing.
Dar ma bazez.
Se pune cineva cu mine?

Baciul Nelu, gazda noastra.

In stanga, primarul nostru.

Eu sunt Ionela.
Cand o sa fiu mare, nu ma fac bacitza, pentru ca merg la scoala.
Sunt deja in clasa a doua.

Astea sunt Ele.
Rotile de cas.
Stau la dospit, sa se zvante.
Nu vreti sa stiti ce bune sunt.

Iar asta este urda la scurs.


Pregatim mamaliga...

A urmat, azi, o minunata plimbare cu catamaranul pe lacul Bicaz.
Cu un peisaj greu de descris.
Si cu Ceahlaul dominand de la inaltimea lui totul in jur.

Alina, copilul meu.


In fine, vreu sa vedeti si voi: asta vad eu, in fiecare dimineata, de pe terasa de la Brates.

Aici este gradina in care am crescut primii 7 ani din viata.

Tot aici voi trai si ultimii ani, cati ori fi ei...

Bradutii aceia i-am plantat acum 45 de ani, impreuna cu tanti Erji, verisoara mea, acum in varsta de 84 de ani. Eram un pusti de cativa anisori.


Un ultim amanunt - stelele.

Sunt o multime, acolo la stana, si oriunde la Tarcau, noaptea pe cer.

Si sunt adevarate!!