Atât de ud şi totuşi uscat…

Am avut onoarea să servesc “Bula Demnitarului” din Academia Caţavencu.

Pentru una bucată declaraţie de presă – “Dacă în această criză a zăpezilor abundente vom avea undeva inundaţii, acestea nu vor veni din albia râurilor ci mai curând de pe uscat”.

Să nu credeţi că nu am rumegat un pic aparentul paradox, înainte să o spun.

Dimpotrivă chiar, aceasta a fost declaraţia cheie, vehiculul pe care şi-l asigură orice comunicator cu experienţă pentru a străpunge dezinteresul public cu subiectul pe care doreşte să-l transmită.

În cazul meu, mesajul dorit era clar – “Atenţie, domnilor primari! Nu vom avea viituri pe marile râuri, ştim asta din starea hidrologică şi din prognoze, dar dacă nu vă mobilizaţi comunitatea să asigure deblocarea micilor cursuri de apă şi să ajutaţi apa din zăpezi să ajungă la râuri, veţi avea probleme în comuna dv.”

Bula Demnitarului este confirmarea că mesajul a străpuns.

Iar faptul că isteria inundaţiilor de după viscol s-a consumat doar în dezbateri politice, nu şi “pe uscat”, ne arată că sistemul a funcţionat (până acum cel puţin) şi că oamenii au înţeles ca Strategia pentru apărare la inundaţii presupune predominant abordare globală şi acţiune integrată, dar locală.

Cât despre săracul “uscat”, în cea mai mare parte a vieţii lui acesta îndeplineşte funcţia de adjectiv.

În dicţionare însă, cu voia dumneavoastră, pe ultimul loc, figurează întotdeauna şi aceea de substantiv, cu sensul de “pământ”, sau “suprafaţă neacoperită de ape a globului pământesc”.

Prin urmare, nimic nu ne împiedică să avem un “uscat ud” sau un “uscat plin de apă”, oricât de paradoxal ar părea.

Dar, vorba aia - sunt criticat, deci exist!

Mustăţile lui Şnad, instinctul politic şi consilierii

Îl cunoaşteţi din campania 2008 – este Şnad, motanul meu.

Are mustăţile la locul lor, lucru foarte important.

Ne spunea mama, când eram copii, că motanul vânează datorită mustăţilor.

Dacă cumva i le-am fi tăiat (ne-a trecut tuturor prin cap chestia asta, măcar o dată, nu-i aşa?) nu ar mai fi avut cu ce să adulmece şoriceii şi ar fi putut muri de foame, sau de ruşine, după caz.

Nu ştiu dacă este adevărat sau e doar o legendă protectoare pentru neamul pisicesc.

Rămâne însă adjudecată legătura fermă dintre instinctul vânătoresc şi mustăţile motanului.

Citesc de câtva timp în presa locală despre gâlceava politică pe marginea parcului din faţa Teatrului Naţional.

Azi s-a atins punctul culminant.

Consilierii care mă reprezintă au decis să voteze împotrivă.

După ce am citit ştirile pe tema asta, am decis, ca un bun alegător, să-mi sun consilierii şi să-i întreb care sunt motivele acestei “discipline de partid” aşa cum a fost ea calificată.

Ca să le înţeleg şi eu, nu de alta.

Am înţeles aşa: a fost o primă încercare de aprobare a unui proiect de amenajare a parcului, cu o parcare subterană inclusă.

Consilierii care mă reprezintă au apreciat că nu este nevoie de o parcare în acea zonă şi că pot să-şi lase maşinile, în continuare, pe trotuarul din faţa partidului.

Prin urmare, perfect justificat, au blocat proiectul şi au motivat, chiar plini de bun simţ, că vor vota o altă variantă, dacă se elimină parcarea.

Azi, o nouă încercare de a aproba proiectul a fost, de asemenea, blocată de consilierii care mă reprezintă.

De data asta, fără a mai conţine parcarea subterană şi fără a-mi mai lăsa nicio şansă câştigării banilor europeni.

Pentru că proiectul trebuia depus până poimâine ca să primească 98% din buget bani ne-ram-bur-sa-bili de la UE.

Aşa cum vă spuneam, mi s-a părut straniu şi am discutat cu câţiva dintre consilierii care mă reprezintă.

Am aflat că a fost “disciplină de partid”, dar că nu partidul a decis, ci grupul consilierilor municipali, la presiunea cuiva foarte agresiv dintre ei.

Şi, ca să fie foarte clar ce vreau să zic, grupul de consilieri este al partidului, dar nu-l înlocuieşte în decizie. În schimb, ceea ce face grupul de consilieri acolo angajează 100% partidul în imaginea publică.

Aşadar, cele două motive foarte importante pentru mine, cetăţean ieşean, pentru care acest proiect mi-a fost refuzat, deşi era plătit de camaradul meu, contribuabilul european, sunt următoarele:

1. Proiectul este prea scump, în opinia consilierilor care mă reprezintă.

Mă uit cu coada ochiului la camaradul meu, contribuabilul european şi, nu ştiu de ce, mi se pare că zâmbeşte cu subînţeles şi mă ia de fraier.

La câtă birocraţie europeană veghează la fiecare proiect finanţat din banii lor, “vigilenţa” superficială a consilierilor care mă reprezintă mi se pare jignitoare. Mai ales în etapa de buget estimativ, al unui obiect încă nedezvoltat prin proiect de execuţie, ca să am cu adevărat posibilitatea de a aprecia profesionist eventualele neregularităţi.

Rămâne o singură certitudine în urma acestei justificări penibile: “e prea scump” pentru sărăcia mea, contribuabilul ieşean, să primesc aşa de mulţi bani cadou, de la contribuabilul european, pentru o esplanadă europeană în faţa Teatrului Naţional.

2. Al doilea şi cel mai important motiv, pentru consilierii care mă reprezintă, este o declaraţie, pe care am înţeles de la ei că a făcut-o primarul săptămâna trecută, de genul “voi face oricum acest proiect, după alegerile locale, când grupul PDL va fi mai mic şi nu mă va putea bloca”.

Consilierii care mă reprezintă s-au simţit foarte jigniţi şi au decis că această declaraţie merită pedepsită aspru. Prin urmare, m-au pedepsit pe mine, cetăţeanul pe care ei îl reprezintă acolo.

Mi-au blocat accesul la banii făcuţi cadou, de camaradul meu contribuabilul european.

Dacă vorbim acuma despre partid şi despre instinctul politic al grupului de consilieri care îl reprezintă, cu regret constat că nu-i nici un mustăcios pe acolo.

La figurat şi nu la propriu.

Să nu-ţi aduci tu aminte cât a crescut politic Traian Băsescu la primărie, din blocajul imbecil al pesediştilor, inclusiv în cazul pasajului Basarabi?!?

Să nu traduci tu cuvânt cu cuvânt mesajul lui Nichita, care îţi spune cu câteva zile înainte că, dacă tu, PDL, blochezi proiectul de aiurea, mesajul lui de campanie va fi peste două luni “daţi-mi mie votul pentru majoritatea din consiliu, ca să nu-ţi mai blocheze proiectele grupul PDL” ?!?

Să nu înţelegi tu că, urmare a acestei percepţii publice distrugătoare pe care o provoci cu veselie, vei ajunge, într-adevăr, să fii un grup nesemnificativ în legislatura viitoare a consiliului local?

Hai să zicem că nu-i aşa.

Să zicem că eu, alegătorul pe care-l reprezinţi, nu pun botul la mesajul PSD şi încerc să te creditez cu bună credinţă. Şi să te votez în continuare ca să câştigi primăria şi majoritatea în consiliul local.

Cum îmi poţi explica atunci faptul că mi-ai refuzat proiectul, motivat că “pare prea scump, ceva nu e în regulă acolo”, în timp ce chiar tu îl vei implementa peste un an, când va ajunge la maturitate?

Nu vei fi tu atunci cel care va fi corect, va administra cu sfinţenie banul public şi vei evita orice abuz?

Şi nu ar trebui să fiu eu, cetăţeanul ieşean, cel care se va bucura de parcul de la Teatru, făcut frumos, cinstit şi cu exact atâţia bani câţi trebuie, dar primiţi cadou de de la prietenul meu, contribuabilul european?

Cred că partidul pe care grupul de consilieri amintit îl reprezintă ar trebui, chiar mai repede decât îl va face erou pe ăla care a mişcat în front, să discute acest subiect în biroul politic, să urechească grupul de consilieri pentru incredibila gafă aplicată imaginii publice a PDL şi să vină în faţa mea, cetăţeanul (alegător) ieşean, cu o minimă reparaţie.

Dacă mi-ar fi făcut mie motanul Şnad aşa ceva, nu mustăţile i le tăiam, ci de-a dreptul coada…

Protestul cârlanilor

De o săptămână-ncoace nu le mai tace gura, frate!

De când moş Iliescu a dat-o pe aia cu cârlanul Ponta şi cârlanul mai bătrân Crin, nenumărate reacţii, contrareacţii, proteste şi contraproteste pe această temă au împânzit presa.

Numai un singur exemplu - cârlanul mai bătrân se răţoieşte la pesedistul cel bătrân, ofuscat de epitetul zoologic primit, disociindu-se de ferma acestuia.

Sunt dator, în numele cârlanilor veritabili, să protestez şi eu.

Nu politicienii sunt cei care ar trebui să se simtă jigniţi de apelativul cârlănesc, ci tocmai dânşii, cârlanii, ar trebui să se supere de asocierea nedreaptă cu clasa politică.

Aşa cum sublinia într-un editorial Vladimir Tismăneanu, potrivit DEX sunt trei feluri de cârlani:

1. mânz de până la trei ani;

2. miel sau ied înţărcat (în al doilea an)

3. berbec castrat

Nici tenacitatea tânărului armăsar, nici blândeţea diafană a mielului adolescent şi nici resemnarea inofensivă a berbecului castrat nu-şi găsesc corespondentul în clasa politică.

Dimpotrivă, politicianul român mediu (ca să nu spun mediocru) de azi simte neapărat nevoia să fie mai mult leneş decât tenace, mai mult măgar decât armăsar şi de o agresivitate autistă, de parcă ar fi un berbec cu 4 d’alea şi nu, în realitate, fără de vreunul.

De aceea, stimaţi concetăţeni, eu ţin cu cârlanii şi vă invit să faceţi la fel, în această luptă inegală pentru onoarea nereperată.

Două fracturi şi o amnezie penibilă

Interesantă zi această luni!

Demisia premierului Emil Boc, anticipată de toată suflarea politică de trei zile încoace, a prilejuit liderilor USL, Victor Ponta şi Crin Antonescu, două fracturi logice sublime, plus o amnezie de toată frumuseţea.
Toată ziulica de azi, linia principală de mesaj a co-preşedinţilor USL a fost “alegeri parlamentare anticipate, la o săptămână diferenţă de cele locale, în iunie”.
Ia să vedem un pic cele două fracturi ale logicii de opoziţie.

Prima dintre ele.
Ai contestat comasarea alegerilor la Curtea Constituţională.
Ai invocat că poporul român nu e în stare să discearnă între primari şi parlamentari, prin urmare o campanie care amestecă cele două teme de campanie este un atentat la dreptul constituţional al românului de a vota fără să gândească.
Ai avut câştig de cauză.
Curtea a motivat negru pe alb că cele două tipuri de alegeri nu pot fi amestecate, într-o campanie electorală care să-i ameţească pe alegătorii lipsiţi de facultatea gândirii.
După trei zile, vii şi spui senin că nu e nici o problemă să ne alegem în iunie, la o săptămână distanţă, singura ta miză fiind “jos toată lumea”.

A doua fractură.
Ţipi de o lună că întreg guvernul trebuie să plece în bloc, că nu-s buni de nimic.
Premierul depune mandatul întregului guvern.
Ceri anticipate în iunie.
Că nu mai ai răbdare.
Adică ceri ca actualul guvern, în structura lui neatinsă, ministru cu ministru, mai puţin premierul demisionar, să stea în funcţie potrivit constituţiei, până prin iulie, când se instalează guvernul degajat de noile alegeri.
Că aşa scrie în constituţie: dizolvarea parlamentului după minim două luni şi noi alegeri în trei luni, timp în care guvernul demisionar gestionează treburile publice.
O jumătate de an în care acest guvern demisionar (contestat atât de vehement de tine) rămâne la putere, dar este lipsit de puterile constituţionale, în vremuri de criză europeană, când trebuie să lupţi din toate puterile cu recesiunea venită peste tine.
Dar cum rămâne cu Românica, de grija căreia te tăvăleşti pe jos?!?

Amnezia.
Cu două săptămâni în urmă, SIE condus de Răzvan Ungureanu era unul dintre premianţii domnului Ponta, una din instituţiile care au mers bine şi merită continuitatea.
În seara asta, bruscamente, Răzvan Ungureanu este blamat oficial de liderii USL, la juma’ de oră după desemnare, cu o furie penibilă.
Bleah!